Teius
Portalul teiusenilor de pretutindeni 		Lista Forumurilor Pe Tematici
Teius | Inregistrare | Login

POZE TEIUS

Nu sunteti logat. 		Nou pe simpatie:
elenn pe Simpatie
Femeie
24 ani
Bucuresti
cauta Barbat
24 - 55 ani
Teius / Personalitati / Ovidiu Avram  
Autor
Mesaj Pagini: 1
Teius
Administrator

Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 1910
Ovidiu Avram, pictor. S-a nascut in 9 august 1953, in Teius, a absolvit Academia de Arte Ion Andreescu din Cluj-Napoca in anul 1979. A participat la numeroase expozitii in tara si strainatate, obtinand premii insemnate. Expozitii personale in tara si strainatate (Cracovia, Budapesta, Stuttgart, Koln, Stocholm, Port Elisabeth - Africa de Sud, Paris si Koga Machikado Art Museum, Japonia).

Mai jos un fragment pe care l-am gasit pe net (inca nu am redescoperit sursa):

Ovidiu Avram (I) : Pururi altul, dar mereu acelasi

Papillon - pictor suprarealist. Iata o asociere bizara, cu atat mai mult cu cat este vorba despre un personaj
real, unul dintre cei mai interesanti pictori suprarealisti contemporani, artistul clujean Ovidiu Avram. E de
ajuns sa-ti arunci privirea pe tablourile sale pentru a plonja intr-un alt univers. Totul este real dar, in
acelasi timp, pluteste deasupra realitatii. Artistul recunoaste ca Dali si Max Ernst i-au fost maestri, dar
adauga imediat ca s-a straduit sa-si gaseasca propria carare.
Care nu a fost una lesnicioasa. A fortat granite si a peregrinat prin Europa anilor '80 in cautarea libertatii. A
gasit-o, apoi s-a intors acasa ca sa picteze. Si sa povesteasca... (Radu Constantinescu)

Am copilarit la Teius, marele nod de cale ferata din inima Transilvaniei. Asa ca, in mod firesc, locomotivele au
fost cele dintai masinarii fabuloase care mi-au aparut in fata. Am fost fascinat de ele. Primele mele mazgalituri
erau trenuri si locomotive. Tin minte ca la scoala eram pedepsit pentru ca, spre disperarea dascalilor, pe
caietele de curat apareau tot timpul... locomotive. Si trebuie sa marturisesc ca nici azi nu ma lasa indiferent
acest subiect.
Teiusul era pe atunci un "bastion" al feroviarilor. Tatal meu lucra la CFR, un unchi era mecanic de locomotiva,
aveam pe atunci 5-6 ani, eram la gradinita, si intr-o zi m-a luat cu el pe locomotiva sa fac drumul Teius-Cluj-
Teius. A fost calatoria vietii mele, desi de atunci am batut mapamondul de-a lungul si de-a latul. Nu stiam ca
peste ani si ani, voi parcurge frecvent acest traseu, in cautarea linistii atelierului de creatie pe care nu o
poti gasi intr-un oras mare.
Acolo, la Teius, am avut sansa sa intalnesc un om, un profesor de la care am aflat ce lucruri minunate exista in
lumea asta. Pentru a face fata "concurentei" cu strada vecina, in ceea ce priveste performantele scolare ale
fiiilor lor, parintii au angajat un meditator pentru mine si pentru sora-mea. Sansa a fost ca acest personaj, de
moda veche, exigent si sobru, sa fie, in acelasi timp, un om extrem de informat, la curent cu tot ce se intampla
in lumea asta in domeniul culturii si al stiintei. De la el am aflat ce este un roman, cum trebuie citita o poezie,
pe unde a calatorit capitanul Cook, cum functioneaza o racheta etc. Mai mult decat atat, la el am vazut pentru
prima data si am citit pe nerasuflate colectia revistei Secolul XX. Eram fascinat ca pot exista astfel de carti,
in care apar picturi, portrete de oameni interesanti, literatura si filosofie. Eram in clasa a VII-a, a VIII-a si
pentru mine asta a insemnat enorm. El mi-a deschis apetitul spre citit, spre cultura. Iar de aici la pictura a mai fost doar un pas...
Tatal meu nu voia sa auda de arta plastica, asa ca m-am inscris la Cugir, la Liceul industrial constructii de
masini. Eram disperat, dar acum imi dau seama ca mi-a prins foarte bine ce am invatat atunci, pentru ca cele mai
recente lucrari ale mele, care sper sa intre in productie de serie in lunile ce urmeaza, sunt decoratiuni de usi
in fier forjat, sculpturi metalice moderne de mobilier (dulapuri, ceasuri decorative) pe care nu le-as fi putut
concepe si proiecta daca nu as fi fost familiarizat cu tehnicile de lucru in domeniu. Oricum, la Cugir profesorii
si-au dat seama repede ca nu pot scoate din mine un... strungar fruntas si, vazandu-mi preocuparile artistice,
m-au ajutat sa-mi amenajez un atelier de pictura in incinta scolii. Era spre cinstea si onoarea institutiei la
care invatam si care, in numele meu, a obtinut nenumarate premii judetene si nationale. La terminarea liceului,
din nou nu mi-am urmat vocatia. Am dat la filosofie si am picat pentru ca am intarziat la examen. Am facut armata
si abia apoi, cu mintile adunate, am intrat in fagasul firesc al destinului, la Institutul de Arte Plastice din
Cluj. Ai mei mi-au privit cu neincredere optiunea. Terminasem de cativa ani Institutul, eram deja artist plastic
cu diploma, si ma aflam acasa, la Teius, cu tata si cu niste prieteni intre care prozatorul Radu Tuculescu. Si
tata imi facea morala pentru ca tocmai divortasem. Radu mi-a luat apararea si i-a spus tatei: "Lasati, domnule
Avram, Picasso a avut sase neveste...". La care tata a explodat si a strigat la mine: "Bine, mai baiete, si tu
vrei sa ajungi ca Picasso?!"...

Nu faci pictura numai pentru tine
Daca ar fi sa ma definesc din punct de vedere artistic, as spune ca ma plasez la granita dintre realist si vizionar. Practic o pictura suprarealista puternic ancorata in figurativ. E un drum pe care l-am gasit cu vreo sase ani in urma, dupa alte incercari, unele de natura abstracta. Sigur ca, in fiecare dintre aceste incercari, se putea recunoaste ceva din stilul meu de acum. Sunt mereu altul, dar mereu acelasi. Cred ca felul in care pictez acum imi convine cel mai bine, deoarece am descoperit ca astfel pot exprima cel mai bine mesajul. In conceptia mea, actul artistic nu este unul singular. Nu faci pictura numai pentru tine. La capatul celalalt, te asteapta cineva caruia trebuie sa-i comunici gandurile tale.
Multi ma intreaba, mai direct, mai pe ocolite cat se poate castiga cu asemenea lucrari. Suma medie cu care s-a vandut un tablou de-al meu a fost cam de 5.000 de euro. Dar se intampla ca eu sa vand tabloul cu o suma, iar apoi acesta sa se vanda mai departe mai scump. Ca artist, practic nu prea am control asupra lucrarii, dupa ce am instrainat-o. Am donat, odata, in scop umanitar o grafica, dupa care am descoperit ca se vanduse la licitatie cu 6.000 de euro... Oricum, atelierul meu este deschis oricand amatorilor de pictura, care s-au invatat sa nu ma ocoleasca. Mai ales in ultimii ani, criticii au incercat sa gaseasca in tablourile mele fel de fel de influente. Nu vreau sa-i dezamagesc. Recunosc ca sunt influentat de clasicii suprarealismului, Dali, Max Ernest. Dar ma simt obligat sa adaug ca trebuie sa-ti gasesti propria carare prin hatisul prin care inaintezi, sa ai propria vibratie. Pe de alta parte, cred ca ar fi prea simplist sa discutam, mai ales in cazul unui artist, numai despre acest gen de influente. Viata este extrem de complicata, iar meandrele sale pot influenta neasteptat destinul unui creator.

"Vei ajunge singur la drumul cel bun"
Am fost in bune relatii cu Nicolae Steinhardt. Am avut fericirea sa am o cronica scrisa de acesta despre o expozitie a mea, aparuta prin 1987, cu doi ani inainte de moartea sa. El si invatatura lui m-au ajutat la un moment dat sa tin directia, pe vremea derivei mele din Occident spre esoterism si doctrinele orientale.
L-am cunoscut intr-un grup de prieteni la Cluj, cand el era calugar la manastirea Rohia. Facea un fel de naveta intre Rohia, Cluj si Bucuresti si in acele drumuri lungi am putut sta de vorba nestingheriti. Eu il intrebam despre India, despre ocultism. Iar optiunile lui ortodoxe erau foarte clare si mi le talmacea rabdator, spunandu-mi: "Fiecare este liber sa faca ce vrea. Dar vei vedea ca vei ajunge singur la drumul cel bun". Si asa a fost. Predispozitia mea pentru esoterism s-a dovedit a fi extrem de periculoasa. Era dupa moartea lui Steinhardt si, avand in memorie indemnurile sale, m-am retras o vreme la manastirea Nicula unde, cu masluri si slujbe de exorcizare, am reusit sa ma vindec. Am inteles atunci ca in viata poti trece prin perioade de fascinatie, dupa care te lecuiesti daca ai un punct de referinta. Nicolae Steinhardt a fost pentru mine un astfel de far.
Si pentru ca am deschis discutia despre Occident, vreau sa spun cateva cuvinte despre aceasta experienta pe care am trait-o pe cand aveam 35 de ani. Era in 1988 si principala mea problema, ca pictor, era legata de imposibilitatea documentarii. Canalele pe care puteai veni in contact cu tendintele din Occident erau foarte inguste in Romania. Nu atat cenzura te deranja. Puteai sa pictezi orice, ca tot nu intelegeau. Ba, as zice, ca te luau la intrebari pentru ceea ce spuneai, nu pentru ce pictai. Insa eram rupti de lume, iar eu voiam sa vad care este situatia "dincolo". Asa am hotarat sa-mi iau lumea in cap. Pur si simplu.
pus acum 14 ani
   
Teius
Administrator

Inregistrat: acum 17 ani
Postari: 1910
Unul dintre tablourile pentru care a fost premiat:

ovidiu avram unul dintre tablourile pentru care fost premiat:

19.6KB
pus acum 14 ani
   
dianadiana
Teiusean

Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 3
Textul face parte din autobiografia Dl.Ovidiu Avram , intulata '' Confesiuni '' si care a aparut in suplimentul Ziarului Financiar ( suplimentul de duminica ) .
( 28 martie, 2008 )
   

pus acum 13 ani
   
dianadiana
Teiusean

Inregistrat: acum 13 ani
Postari: 3
CONFESIUNI
Ovidiu Avram (II): Cluj-Koln si retur

Ca sa ajunga in Occidentul mult visat, a desenat, pentru Solidaritatea, timbre si afise revolutionare in Polonia, s-a implicat in miscarea anticomunista din Ungaria, apoi, cand credea ca si-a gasit linistea, a intrat in conflict cu autoritatile germane.

A pictat, a expus cu succes, a vandut cu profit, dar dupa patru ani a conchis ca drumul sau artistic este totusi in Romania. Acesta a fost destinul unuia dintre cei mai interesanti pictori suprarealisti romani contemporani: clujeanul Ovidiu Avram. (Radu Constantinescu)

Din Polonia in Ungaria
Din tara am reusit sa ies destul de greu. Am ajuns intai in Polonia, unde se putea calatori fara prea mari probleme. M-am inscris intr-o excursie si... am plecat. Singura ilegalitate comisa in acel moment a fost scoaterea unor lucrari proprii din tara. Pe aeroportul din Cracovia, m-a asteptat Kazimir Jurcsak, doctorand in romana si viitor diplomat la Ambasada Poloniei de la Bucuresti. Aveam un pasaport valabil 20 de zile si am ramas... o jumatate de an, timp in care am fost dat in urmarire in ambele tari. Cu deosebirea ca polonezii nu prea s-au grabit sa ma aresteze. Asa se face ca, desi stateam ilegal in Polonia, am pictat, am facut restaurari. Era cu putine luni inainte ca sindicatul Solidaritatea sa preia puterea. Am avut o expozitie la Cracovia, m-a ajutat un prieten polonez, mi-a organizat vernisajul, am vandut lucrari si asa am facut rost de bani. Acum puteam sa ma gandesc mai relaxat la o solutie pentru a-mi continua "drumul" si a iesi in Occident.
Am avut mai multe tentative de trecere a frontierei, dar nereusite. De cinci ori am incercat sa ajung in Suedia sau in RFG, dar fara succes. La un moment dat, insusi Episcopul Vicar al Gdanskului, Monseniorul Jankowski m-a ajutat sa obtin o viza germana, insa granicerii polonezi au fost vigilenti. Cei de la Solidaritatea ma sprijineau, desi autoritatile ii fugareau si pe ei. Cu sindicatul liber polonez chiar am colaborat in acele luni: le-am facut grafica la niste timbre si la afise de samizdat, ceea ce a fost extraordinar pentru mine ca artist, daca ne gandim ca Polonia avea, si are in continuare, o scoala de grafica renumita in toata lumea. Tot datorita celor de la Solidaritatea, care mi-au tiparit pe pasaport o viza falsa de expulzare si lui Lech Walesa care mi-a semnat o scrisoare de recomandare pentru o grupare de opozitie din tara vecina, pana la urma, am reusit sa plec din Polonia. Cu viza aceea am ajuns in... Ungaria. Plecasem spre Vest si ma intorceam in Est. La Budapesta, l-am cunoscut pe Adam Peter (traducatorul lui Cioran in maghiara), care m-a gazduit si m-a sfatuit cum sa procedez pentru a ramane legal in tara. Metoda semana cu tehnica obtinerii unui buletin de oras in Romania: aveam nevoie de loc de munca, domiciliu stabil si recomandare. Asa m-am angajat la Jurta Szinhaz (Teatrul Iurtei), un colectiv artistic anti-comunist declarat. Ungaria era in fierbere si am nimerit tocmai in acea atmosfera. Tot acolo am colaborat cu gruparea Romania libera, care activa impotriva lui Ceausescu si era sustinuta de Ion Ratiu, pe atunci o mare personalitate a exilului romanesc. Astfel am intrat in conflict cu autoritatile ungare care m-au acuzat de amestec in treburile lor interne. Pana m-am dumirit cum sa ies din incurcatura, s-au tot adunat "urme" in documentele mele.
Am avut si in Ungaria tentative de trecere a frontierei, prin aer si pe sol. Numai pe apa nu am incercat sa trec granita, fiindca n-aveau mare. Pana la urma, am reusit sa plec cu avionul, cu ajutorul a doi graniceri unguri, fosti studenti la Academia de Arta maghiara.

Azil politic in Germania
Asa am reusit sa ajung la Munchen. De acolo, as fi vrut sa ma stabilesc in Franta, dar m-am oprit la Koln, unde locuia un foarte bun prieten, pictorul Nicolae Maniu, artist celebru, suprarealist, poate cel mai bine cotat pictor roman din diaspora. Am stat la el cativa ani. Am cerut azil politic si am ramas in Germania. Evenimentele din decembrie 1989 acolo m-au prins. O vreme, am stat intr-o colonie de artisti amenajata intr-o fosta fabrica de lumanari, cu ateliere si facilitati de tot felul. Eram veniti de prin toata lumea, fiecare cu nebunia lui. Dar, profesional, lucrurile nu difereau prea mult de cele din Romania pe care tocmai o parasisem: cine reusea sa expuna, sa vanda, intra in competitie, conta. Ceilalti vegetau.
Din pacate, nu stiu cum se face ca peste tot unde m-am dus, am "reusit" sa intru in conflict cu autoritatile. La fel s-a intamplat in Germania. Lucram de ceva vreme la o Galerie din Braunschweig, ROM-ART, a domnului Hans Joachim Grove. O faceam mai mult de placere decat pentru castig, dar, ca azilant, nu aveam voie sa muncesc, trebuia sa ma descurc din ajutorul de refugiat. Am angajat un avocat si a trebuit sa-mi intrerup colaborarea cu acea galerie de arta. Sigur ca pictam in tot acest timp, dar, pe de o parte, incidentul cu autoritatile locale, iar, pe de alta, lipsa prietenilor, a gastii, a cafenelelor, m-au determinat sa ma intorc in tara. Ma saturasem. Occidentul nu era de mine...

Din nou, acasa...
Era 1992, o perioada destul de tulbure, dar ce mai conta... Reveneam acasa, la prieteni, la atelierul meu... Reveneam la pictura mea, care este destul de laborioasa. De pilda, pentru expozitia de anul trecut, de la Muzeul de Arta din Cluj, am lucrat mai bine de doi ani. Dureaza mult elaborarea tablourilor datorita atat dimensiunilor lor (pot ajunge si la 100 cm /100 cm), cat si tehnicilor folosite. La mine, pensula este completata de tragator si de spatula. Chiar si banala hartie igienica poate fi utila pentru anumite tuse. Lucrarile asa numite mixed media includ, in plus fata de clasica vopsea de ulei pe panza, si folosirea unor materiale aparte, ca rasini, polimeri, serigrafie, insertii. Lor li se adauga utilizarea unor vopsele speciale care permit realizarea straturilor de transparenta si converg spre crearea unei senzatii de tridimensionalitate a picturii. Numai ca, lucrand in mai multe straturi, realizez un tablou in medie la 4-5 luni. Si aceasta nici macar nu este o regula. Unele lucrari le las deoparte, ma intreb ce mai este de facut cu ele, le privesc indelung, constat ca nu le-a venit inca randul, apoi le reiau si pot trece chiar 5-6 ani pana la finalizare.
Revenind la Germania, pot sa spun ca aici am avut experiente interesante. In Braunschweig eram deja cunoscut. Aveam o cota buna de piata. Poate mai putin la Koln, unde era la moda o pictura mai abstracta, mai rece, cu care nu am avut foarte mari afinitati. De aceea, am expus cu mai mult succes in Franta, in Luxemburg, in alte parti. De altfel, nici Maniu nu a avut mare trecere in Germania. El a cunoscut succesul in Franta, unde este apreciata pictura legata de impresionism, mai usoara, mai aeriana. Astazi, suprarealismul e la el acasa in Statele Unite, in Spania, in Extremul Orient, in Singapore, dar nu in Germania. Aici i se face respiratie artificiala, prin crearea unor asociatii de promovare, ca sa-l tina cumva in viata.
In general, cu arta in Occident este o problema. Drumul pragmatismului occidental e trasat astazi de consumism, structura care elimina total transcendenta. La noi, religia ne mai pastreaza giroscopul in functiune, iar acesta ne tine pe directie. Structura noastra culturala europeana este crestina. Bazele noastre sunt crestine, chiar daca am inceput sa uitam acest lucru. Dincolo, au demontat giroscopul si l-au aruncat.
Personal, chiar daca practic o pictura suprarealista, sustin ca sursa de inspiratie ramane opera inaintasilor, literatura, pictura clasica, asa-numita traditie, desi e controversata acum, in lumina noilor orientari postmoderniste. Din Cabala, scrierile alchimice, gnostice, iau materia prima, sursele mele de inspiratie si tot acel bagaj cultural il manipulez pentru a exprima o anumita idee. Privitorul poate (sau nu) sa o descifreze in tablourile mele. In cultura exista mode culturale, pe care timpul le va confirma sau le va infirma; intre ele, si postmodernismul. Nu cred ca putem face abstractie de mostenirea trecutului.

     

pus acum 13 ani
   
chal4oye
Teiusean

Inregistrat: acum 10 ani
Postari: 1
Am avut fericirea sa am o cronica scrisa de acesta despre o expozitie a mea, aparuta prin 1987, cu doi ani inainte de moartea sa. El si invatatura lui m-au ajutat la un moment dat sa tin directia, pe vremea derivei mele din Occident spre esoterism si doctrinele orientale.
L-am cunoscut intr-un grup de prieteni la Cluj, cand el era calugar la manastirea Rohia. Facea un fel de naveta intre Rohia, Cluj si Bucuresti si in acele drumuri lungi am putut sta de vorba nestingheriti. Eu il intrebam despre India, despre ocultism. Iar optiunile lui ortodoxe erau foarte clare si mi le talmacea rabdator, spunandu-mi: "Fiecare este liber sa faca ce vrea. Dar vei vedea ca vei ajunge singur la drumul cel bun". Si asa a fost. Predispozitia mea pentru esoterism s-a dovedit a fi extrem de periculoasa. Era dupa moartea lui Steinhardt si, avand in memorie indemnurile sale, m-am retras o vreme la manastirea Nicula unde, cu masluri si slujbe de exorcizare, am reusit sa ma vindec. Am inteles atunci ca in viata poti trece prin perioade de fascinatie, dupa care te lecuiesti daca ai un punct de referinta. Nicolae Steinhardt a fost pentru mine un astfel de far.

_______________________________________
ccna-certification http://www.ccna-certification.org        
braindumps-review dumps
pus acum 10 ani
   
Pagini: 1  

Mergi la